joi, 23 octombrie 2014

Toamnă plus sictir egal un tot unitar


Revarsă-ți umerii pe mine, toamnă aspră, 
ca un fugar.
Clipește-ți bruma rece de pe gene 
și las-o întâmplării .  
Scuipă ploaia de noiembrie peste pădure, 
nervoasă. 
Lasă ceața  să cuprindă întinsul 
la șapte dimineața .
Uită de noi și pleacă.



sâmbătă, 11 octombrie 2014

Discursul monolog al unei persoane

     Lumină roşie, cuvertură roşie, divan roşu. Pe perete e o litografie după Floarea soarelui de Van Gogh, care adaugă o plăcută nuanţă domestică. Te uiţi la mine din ungherele umbrite ale camerei şi simt veneraţie pentru tot ce am reuşit, împreună. 
     Îmi doresc să fuzionez, să fiu aceeaşi persoană cu tine şi cu toată existenţa mea să ne spulberăm în neant. Piele pe piele, piept lângă piept, ne-am sărutat şi ne-am îmbrăţişat multă vreme, până ne-au durut buzele şi   le-am simţit muşcate şi umflate. În conul îmbrăţişării lui simt că totul e perfect. Mă desprind de realitate şi alunec. Alunec din hainele ăstea de stradă, mă dezbrac de lumea de afară şi sunt liberă. Acum pot să iubesc, să-mi fie dor, să nu mai am răbdare, să fiu cu tine. 
     Există zile în care singurătatea îmi apasă plămânii, fără a ştii să respir. Există zile când apari în universul meu şi mă înveţi să-mi umplu plămânii de aer, iar, de obicei, sunt zile când, în amărăciunea mea mă întreb dacă trebuie să trăiesc şi pentru cine o fac. Acum, sufletul meu pereche este aici. Colaborăm unul cu celălalt în cadrul celei mai desfătătoare şi intime dintre relaţii, metoda noastră de a ne uni sufletele, de a le contopi, de a deveni una cu identitatea noastră, mult mai bine decât destinul amar şi singuratic.Să nu mă laşi, te implor! Am certitudinea momentului, unirea, când ne pierdem unul în altul la infinit, plini de tandreţe. 
     Ne-am iubit în amiaza mare, cu fereastra deschisă prin care intra aerul de toamnă târzie. Dormim un pic, iar respiraţiile noastre îşi revin la normal la unison. Nu-mi zice nimic. Se ridică în capul oaselor, pregătit să plece. Marmură albă şi rece. Îmbracă cămaşa călcată cu atâta migală. Nasture după nasture, ascunde aparenţele, maschează trecutul. Nodul caledonian strânge bine sufletul, ca să nu iasă la suprafaţă. E gata; pregătit să înfrunte societatea. 
     Mă întind graţioasa să-l dezmierd :
     - Hai, mai stai! Şi dacă nu mai poţi, să mai vii! Să mai vii şi altă dată aici. Cât mi-aş dori mai mult timp. Of, dragul meu, zilele, lunile în care nu te-am văzut, au fost trăite doar prin simplul fapt că-mi imaginam că eşti aici, că suntem aici, noi doi, doar unul. Te aştept! Mereu o să teaştept!
     Şi pentru o clipă, urmează o linişte ciudată, apoi golul îşi face auzită prezenţa. Împinge cu toată forţa şi-şi lasă greutatea pe plămânii mei şi nu mai pot respira. 
     Soarele se revarsă leneş peste tot.