marți, 21 ianuarie 2014

EL

   Am în faţa ochilor, singurul bărbat care a clădit în jurul inimii mele cetatea pe care a cucerit-o câte puţin timp de 10 luni. A făcut asta fără să vrea, fără să-şi dea seama. A descoperit plăcerea de a lupta, de a-şi duce muşchii până la limită şi a ştiut cum să trăiască cu armele în mână. Nu a cedat şi a obţinut adevăratul absolut. 
   Eu puteam lăsa totul în urmă. Trecutul ce mă absorbea ca o pustietate (căci altfel nu se putea numi sufletul meu) mă ducea la îngrozitoarele greşeli pe care le-am făcut. Ajungeam să cred că eu sunt cea mai tare, că asta înseamnă că pot pur şi simplu să fac tot ce am chef, că asta îmi dă cumva tot dreptul. Dar nu-mi dădea niciun drept. Intram şi ieşeam din vieţile oamenilor, încălcam promisiuni, înşelam. Acum mă înveselesc, gândindu-mă la EL şi la această nouă şansă care îmi era oferită şi pe care eram hotărâtă să n-o ratez. 
   Şi mă uit la noi. Plutim printre ceilalţi tot timpul ţinuţi de mână, cu inimile închise una intr-alta. În timp, unii simt doar impulsul nervos al izolării şi compulsia celui mai bun plan chiar dacă el se numeşte dragoste sau sex. 
   Şi mă uit din nou la noi. Timpul ne-a făcut să vedem esenţa vieţii. Miezul, fondul, baza oricărui suflet. PERECHEA. Acea persoană care-ţi completează jumătatea de inimă cu care te naşti. Noi ne-am oprit şi am luat-o pe alt drum împreună, mergând mai departe. Existăm unul pentru celălalt necondiţionat, nematerializat. Te iubesc cu toată fiinţa şi nefiinţa mea. Îmi eşti prezent pe buze, pe piele, în muşchi. Îmi stai atârnând deasupra inimii ca o ceaţă, un abur dens, o pâclă nesfârşită ca să nu mai pot iubi pe nimeni şi nici o altă fiinţă să nu mai pătrundă în tainele mele.