Oferă-mi în dar măcar una din după-amiezile acelea de sâmbătă, când lumina şi muzica e numai a noastră, când sunt numai eu cu tine, trăind cea mai dulce după-amiază din vieţile noastre, când ora cinci se face ora şapte şi somnul parcă tot mai ispititor apare şi timpul stă în loc fiindcă a doua zi e duminică si luni nici nu pare să existe.
În soarele cald de după zenit, mă furişez şi-mi deschid uşa şi ferestrele sufletului meu și mă las pradă în etenitatea prezentului.
Recunoaşte că poţi uneori să-mi pipăi frica, să auzi inima care stă să-mi sară din piept atunci când tu îţi dezlipeşti buzele de pe fruntea mea, când nu mai simţi venele pulsând, când îmi iau zborul. Clipa ne aparţine doar atunci când mă priveşti cum nu m-a privit nimeni, când îmi vorbeşti până îţi seacă gura şi mă iubeşti aşa cum nu a facut niciodată o altă fiinţă.
Oamenii simt perfect sentimentul asta de promisiuni care ajung mereu la gunoi, de modul ăsta prost în care habar nu avem ce căutăm. Dar eu ştiu ce vreau să găsesc. Acel ceva este real, este aici, undeva prin mine. Nu am să scriu despre felul în care priveşte lumea prin ochi atât de răbdători; cum căteodată, în miez de noapte mă trânteşte la pat acel dor nebun care mă macină, bucată cu bucată.
Unii oameni scriu despre iubire, eu scriu despre tine.
